Tata. Parca a trecut o viata de cand nu il chem. De fapt, o viata a trecut . A lui. A trecut mai repede decat as fi crezut. Decat m-as fi asteptat. Intr-un mod in care nu as fi crezut. De fapt cum as fi putut? De boala lui auzisem, asa, in treacat, de departe. Si nu i-am dat importanta atunci decat asa, un pic, atat cat un fapt divers. Si acum, citind din intamplare cuvantul tata pe undeva pe pagina pierderii infinite de timp, realizez cat imi lipseste. Cat as vrea sa pronunt acest cuvant. Sa il chem pe tata. Sa ii arat ce nepot istet are. Sa fie mandru. Dar el nu este. Si imi este dor de mor. Azi am plans in hohote pentru tata. Am plans asa pentru el cand am primit confirmarea ca e pe morte, de la un doctor din America. Si cand l-am dus la groapa. Dar atunci nu plangeam pentru mine, ci pentru mama. Ca ramanea singura. De atunci nu am mai plans in hohote. Acum plang pentru mine. Si nu ma pot opri. Tata ... Unde esti?